În România, locul cel mai straniu,
Îl întâlnim sub muntele Băiţei:
În calde – adâncuri, ca sub vrejul viţei,
Se-ntind ciorchini de aur şi uraniu,

Iar stânca pare şi sipet şi craniu.
Biharea e o streaşină-a troiţei
Sub care un băieş, nodul nojiţei
Atârnă–n cheotoarea grea de staniu.

E frumuseţe pe aici şi moarte
Ca boabele-nşirate pe ştiulete,
De „Noroc bun!”, mă rog să ai tu parte,

Când intri cu lămpaşu-n şut, băiete,
În praful cel mai greu ce te-mparte
În foamea ce–a trecut şi-o nouă sete!

AURUL DIN VALEA SEACĂ

Marie Thérèse, a „Europei soacră”
Trimis-a la Băiţa nemţi destoinici
Să sape fără semeni tărăboinici
În Seaca Vale după roca sacră,

Ce în coroana de-aur tot consacră
Habsburgii atât de vechi,creştini, războinici,
Prin toată–mpărăţia, practici, roinici,
Să-mpodobească funerara lacră.

„Austriei i-e hărăzită-o lume”,
Scriau prin A.E.I.O.U.[1] , Cesarii,
Glorie multă să îşi pună-n nume

Şi să cinstească penaţii şi larii;
Veneau aici pe caii albi în spume
Să exploateze straşnic aurarii.
—————–
[1] A.E.I.O.U – „Austriae est imperari orbi universo”
(Austriei îi este hărăzit să cârmuiască întreaga lume) (lat.).

SĂPĂTORII DE COMORI

Demult, prin ai Băiţei munţi, odată,
În miez de noapte peste grohotişuri,
Ascunse între stânci sau prin tufişuri,
Sătenii au văzut lumini de-agată,

O ceaţă verde-albastră-nrourată.
Păreau în întunerec luminişuri,
Cu-aprinderi, stingeri, sclipăt, clocotişuri
Şi parcă chiar de beznă atârnate.

Unii au fugit de spaimă, alţii însă
Au prins să sape lacomi dup-odoare
Sub flama lămpii cu carbid, neunsă,

Dar n-au găsit nimica în căldare…
Fost-a blestem ori boală nepătrunsă?
Toţi au murit după a lor cătare…

DESCOPERIREA ZĂCĂMÂNTULUI DE URANIU

Când nemţii-au prins să dibuiască locul
Unde se-ascunde-uraniul pe doalme
Încet, meticulos, cu gesturi calme
Au conturat cu rigla, bolobocul,

Amplasamentul, aşteptând sorocul
Fructului interzis să-l ia în palme.
Dar n-au mai apucat: ruseşti sudalme,
S-au auzit; le-au alungat norocul.

După izbândă, Stalin a aflat
Că-n Apuseni se-ascunde miezul bombei
Şi un ucaz secret atunci a dat

Să-nceapă exploatarea dură a plombei,
Purtându-se exact ca un pirat
Ce–nhaţă diamantul catacombei.

OM SUB SOVROM

Sovrom-Petrol a fost întâi născutul;
´N omienouăsutepatru´ş´cinci,
Luară păcura de sub opinci
Şi acesta fost-a numai începutul…

Apoi: Sovrom-Transport, croit cu cnutul,
Ca să ne ducă oi şi cai, juninci,
Porumb şi grâu, merinde şi pălinci,
Sovrom-Tractor –acesta le-a fost scutul.

Sovrom-Cărbune, apoi Sovrom-Metal,
Sovrom-Kwarţit şi, pentru propagandă,
Un Sovrom-Film c-un Stalin genial,

Trăgând la pipa veche–ntr-o verandă…
Un Sovrom-Bank, la urmă, amical
Leul sub rublă, ultima ofrandă.

VENIREA RUŞILOR LA ŞTEI

„Ia vas liubliu”, „spasiba”, „dobrîi deni”,
Au răsunat cândva prin satul Ştei,
Atunci când Rusia, cu paşii grei,
În Munţii Apuseni înţărcă renii.

´N omienouăsutecin´ş´doi, săteni,
În ziua de Răpciune, din bordei,
Dădură buzna-n gară peste chei
Să-i vadă pe sovieticii – arieni.

Vagoanele s-au descărcat deîndată
Cu ajutorul celor de pe aici,
Şi-o balalaică aprinsă de o fată

Se tângui în tril de rândunici…
Va-ncepe alt război cu o armată
De oameni preschimbaţi chiar în furnici.

NOVÎI BERLIN

Munţii lui Iancu – verdea cazemată:
Un fel de nou Berlin cu porţi de fag
Unde se–nalţă al Bihării steag
Spre care a pornit Roşia-Armată;

în raniţi – dinamita concentrată:
Când rusul dă-n Băiţa c-un toiag
Din milenar uranic sarcofag
Ţâşneşte apa morţii-ntunecată.

Şi intră-n mină şerbii ce-au schimbat
Brădia de secară-nmiresmată,
Mălaiul cu bobuţul bulbucat,

Pe leafa mare, dar cu boli umflată,
De nici nu le mai este satul sat,
De când Generalisimul li-e tată.

SOVROM-KWARŢIT

Ca un enorm şi roşu megalit,
Desprins din tecile hiperborene
Şi mânuit de braţe herculene
Se-nfipse în munţii noştri un cuţit.

N-a fost la graniţă nici vămuit
Prin plecăciunile dâmboviţene,
Pe drum de fier, pe căi aeriene
Ajunse pînă-n Ştei Sovrom-Kwarţit.

Cursa atomică-ascuţind unealtă
Pe-un plai uitat, sărac, ascuns de lume
Aduse roi de oameni laolaltă.

Nălţă-se pe grădina cu legume
Uranic El Dorado şi-a lui haltă-
Letale, invizibile parfume…

„ORICÂND DIN MUNŢI, EL POATE FACE VALE!”

„Oricând din Munţi, el poate face vale!”
A fost expresia de la Băiţa:
Spre-uraniu, ruşii, nu cu mocăniţa
Au penetrat să-l smulgă, cu cazmale,

Ci au dinamitat, la balamale,
Costişele cu solzii tari ca criţa,
De-a tremurat până la Kiev peniţa,
Când tot pământu-n râpe se prăvale.

Naintea ta masiv a fost, dar nu e:
S-a spart în ţândări milenarul miez;
Abia se-aşează praful; rapid suie

Buldozere cu fălci de balimez…
Ele încep flămânde să aduie
Tot minereul pân la bob de-orez!

GURĂ DE RAI CU CICATRICE

Se-nvârt-ale Antonov-ului elice-
Nebune ace într-un ceas atomic:
Spre Ştei, în chipul cel mai antinomic
Din gura cea de rai, cu cicatrice,

Sosesc – ale uraniului – spice,
Cu grad de puritate astronomic,
Cel mai bogat filon, tribut sodomic,
Războiului de-al treilea, prezice.

Containerele cu grăunţe grele
Sunt încărcate de soldaţi în cală,
N-au apucat măcar ca să le spele

C-au fost cerute-n telex prin Centrală…
Şi decolă-avionul cu ghiulele
Spre Nord… cu ghilotina boreală.

14 SEPTEMBRIE 1954

Într-un pustiu ascuns între Urali
La şapte jumătate dimineaţa
Un Tupolev opri o clipă viaţa
Lansând o bombă-n rugii infernali:

La experienţă – ministeriali
Din blocul comunist; aici învaţă,
Că U.R.S.S. nu e paiaţă,
Aşa cum spun burjuii occidentali.

Pe post de cobai: militari şi vaci,
Capre, berbeci şi tancuri, chiar cămile,
Cu aparate de control, tălmaci,

Să desluşească – atomice torpile…
Ostaşii au primit şi cozonaci
Şi Roentgeni… să-i împuţineze-n zile!

Paşcu BALACI

Apa pe trupu-ţi se scurge uşor
Te strîng în braţe, te înfăşor
Eşti nestemata din sufletul meu
Cînd te iubesc, te iubesc ca un zeu!

Dă-mi-te toată, eşti pură, dulce
În pat de stele cin’ să te culce ?
Nu vreau decît să te am, iar, mereu
Doar eu ştiu drumul spre pîntecul tău

PUDICEI MELE DIANA

O să-i aduc osanale impudoarei
Felului meu de a-i gusta vieţii toată dulceaţa
Lăsând la o parte toate acele cuvinte înfloritoare
Care îmi lunecă peste retină otravindu-mi viaţa

Desfă picioarele, iubito, că trebuie să ne împlinim
Esenţa de a fi nesocotind buna cuviinţă
Fără falsă pudoare noi putem să nuntim
Refăcând din trupurile noastre primordiala fiinţa

Tu eşti sfinţenia gândirii mele abstracte
Eu sunt fiara care iţi sfâşie floarea
Amândoi suntem antractul dintre acte
Când pe scena vieţii ne pierdem pudoarea

Fără falsă pudoare putem inflori
Mimoze delicate răvăşite de dorintă
Eu ştiu de ce vreau şi mai ştiu c-ai dori
Să fim amândoi o singură fiinţă

DIN GRĂDINA TA O FLOARE AM VRUT

Din gradina ta o floare am vrut
Să o fur, să mi-o presar peste buze
Vântul foşnea romantic prin frunze
Ţi-am răpit floarea şi nu te-a durut

Cu dulceaţa trupului tău mă îmbiai în şoaptă
Ca să nu trezim greierii, să nu speriem căprioarele
Mai era puţin şi răsărea soarele
Iar tu erai deja o pară dulce, coaptă

Din gradina ta nu mai voiam sa ies
Eram ca un cerb rănit de săgeată
Mai răneşte-mă încă o dată
Este visul meu, eu l-am ales

CE PICIOARE AI FEMEIE

Ce picioare ai femeie
Vis amăgitor de vară
Soare strîns între picioare
Ca răcoarea în cămară

Şi mă cheamă doar o boare
De parfum năucitor
De pe trupul tău de floare
Cu polen strălucitor

Şi mă doare dor de nufăr
Cu petala efemeră
Şi de dorul tău mai sufăr
Femeie cu trup de sferă

Şi mă stinge în răcoare
Trupul tău năucitor
Cînd petala ta mă doare
Şi o sorb bolnav de dor

TU NU AUZI CUM FULGII DE ZĂPADĂ

Tu nu auzi cum fulgii de zăpadă
Se prăbuşesc din ceruri ca fiarele-nsetate
Să sfîşie pămîntul şi vîntul cum ne bate
Lovindu-ne privirea cu lovituri de spadă ?

Acum e clipa aia măreaţă, hai la luptă
Dă-mi merele, frumoaso, arată-ţi coapsa dulce,
Să nu lăsăm zăpada cea pură să ne spurce -
Şi luna de durere pare acuma suptă

Pe fruntea ta senină se sprijină pămîntul
Auzi cum se-ndîrjesc şi stelele şi vîntul
Vrînd parcă să ne-nchidă în raiul lor ceresc

Hai, sfîşie-mi cămaşa şi caută-mi o armă
Iubirea mea se-ntoarce-n-potrivă-mi şi mă sfarmă
De-aceea, minunato, candoarea ţi-o cerşesc.

SE PREGĂTESC COPACII SĂ ÎNFLOREASC IARĂ

Se pregătesc copacii să Înflorească iară
Din florile de gheaţă or să se nască miei
În visul tău cu fluturi cu tine să mă iei
Acum cînd vine iarna ca altă primăvară

Şi ţine-mă în braţe, tu eşti aşa fierbinte
Zîmbeşte-mi, nu sînt sigur, dar cred că mă iubeşti
Îţi dau tot Universul cu struguri de doreşti -
Cuvinte mai frumoase nu mai îmi trec prin minte

Tu eşti plină de taine şi mă îmbeţi cu şoapte
Sîntem atît de singuri noi doi în recea noapte
A început să ningă… şi părul mi-a albit

Salcîmul de la stradă… cum scîrţie-amărîtul
Ce soartă tristă are. Nu l-a cuprins urîtul ?
Trozneşte de durere că nu este iubit.

PRIN LUMEA ASTA MARE TE-AM CĂUTAT, IUBIRE

Prin lumea asta mare te-am căutat într-una
Pe pajiştea cu stele, prin umbrele zăpezii
Tu erai o minune şi te cîntau aezii
De dulcea ta făptură nu mai îmi vin în fire

Şi te-am găsit deodată, cînd nici nu mai speram
Tu eşti mai graţioasă decît o căprioară
Privirea ta mă-mbată, trupul tău de vioară
Vibrează cînd îl mîngîi, de-ai ştii cît te doream

Te mîngîi cu privirea, cu buzele, cu şoapte
Am mea eşti, minunat-o, de-atunci, noapte de noapte
Mă voi trezi din visul acesta fericit ?

Oricare ne-ar fi soarta, să ştii că alt bărbat
Nu o să te dorească ca mine tulburat
De dulcea fericire că doar eu te-am iubit

AUZI CUM SE IZBESC FLUTURII DE NOAPTE

E vremea cireşelor coapte.
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!
Îţi culeg un coş de gânduri, ca pe nişte fructe.
Cerul s-a sprijinit de fruntea unui munte.
E timpul să culegem muşeţel şi albăstrele.
Sã adunăm din iarbă un coşuleţ cu stele,
Din care să îţi fac un colier,
Cât mai am timp, cât mai pot să sper…
Şi mai vreau sã-ţi aduc o turmă de nori pufoşi,
Ca să ai din ce să faci gogoşi.
Şi de la zvârlugele alea de iele
Puţină pulbere dulce de stele…
Şi, dansând pe tâmpla mea, să dai timpul mai încet,
Cã deja îl aud pe bătrânul ascet,
Care mă amăgeşte cu o eternitate…
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!

Ioan LILĂ
8 Martie 2011
Franţa

Era o seară calmă cu lună plină,
zăpada topea tăcerea-n noi, uşor,
un alt anotimp venea ca o lumină
şi parcă flori de crin pluteau în zbor.

Să vină părimăvara cu străluciri de soare
să alungăm cu ele tristeţile din noi
că iarna a fost lungă, zăpada a fost mare
şi am rămas la suflet, precum copacii, goi…

SFÂNTA PRIMĂVARĂ

Să vină primăvara cu sclipiri de soare
Cerul să-şi arunce albastru-n viorea
Vălurească grâul precum o mare
Ghioceii aibă străluciri de nea

Să danseze, vesel, frunzele în vânt,
Păsările cânte triluri săltăreţe
Să miroase a proaspăt reavănul pământ
Eu cu bucurie să le dau bineţe.

Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt
Ca o primăvară, când învie toate,
Parcă-s ale mele, cele care sânt,
Să le strâng în braţe, aş vrea, dacă se poate.

IZVORUL DIN TUGĂ

Când cântă guguştiucul printre blocuri
îmi aduc aminte cum la mine-n sat
juca, în aer, fagure, căldura,
iar eu mergeam, cu tata, la arat.

Tata-ntorcea cu plugul brazde lungi
iar eu eram cu gândul doar la masă
când boii se vor odihni şi vor bea apă
şi noi vom sta sub salcia pletoasă.

Tata-mi spunea atunci poveşti cu zâne
iar eu beam apă rece dintr-o tugă
de pe ştergarul alb, pe iarba verde,
mâncam cu poftă ceapă, mămăligă…

Dar tata nu mai e, nu e nici plugul,
nici boii ce trăgeau din greu la jug,
curtea-i pustie, casa stă să cadă
iar buruiana creşte din belşug.

Şi dacă aş putea întoarce timpul
să merg sub salcia pletoasă de la drum
să mai mănânc aşa mâncare simplă
dau toate bunătăţile de acum!

SCAUNUL HARULUI

Se simte primăvara-n aer
copacii deschid ochii-n vânt
şi parcă simt cum creşte iarba
şi ghioceii din pământ.

O altă primăvară vine
şi-mi înfloresc cuvinte-n gură
şi cad tristeţile din mine
ca florile de pe răsură.

Vino-n pădure să simţim
natura-ncet cum prinde viaţă
să ne cuprindă primăvara
în nesfârşit-ai dimineaţă.

RUGĂCIUNE

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
să merg pe deal cu mama şi cu tata
să simt parfumul fânului cosit
şi să duc apă rece cu găleata.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi,
să merg la şcoală, iarna, în opinci,
iar pe măsuţa scundă din odaie
să n-ai nimic să pui ca să mănânci.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
ca să învăţ din nou la lumânare
să mai privesc lumina clară
a cerului cu stelele-n spinare.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
s-ascult cum cântă cucul în pădure
şi să nu simt nimic, de mă rănesc,
în mărăcinii rugului cu mure

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
aşa cum o aveam în satul meu natal
căci am plecat după Izvorul Vieţii
şi, dintrodată, m-am trezit la mal.

Titina NICA ŢENE
Cluj-Napoca
8 Martie 2011

Dar cu toate acestea, nimic nu se compară cu darul vieţii, cu această „nebunie” de a trăi într-o lume în care ordinea şi haosul se amestecă năucitor plăsmuind forme ce durează o clipă, iar altele câteva zeci de ani. O astfel de plăsmuire eşti şi tu, un amestec de lumină şi culoare pe suprafaţa întinsă a pământului, din care printr-o alchimie ce trece dincolo de cuvinte ai fost întocmit.

Undeva, în urmă cu un timp egal cu durata vieţii tale, a existat cineva care te-a dorit sau poate a fost surprinsă de apariţia bruscă a unei scântei de viaţă în trupul de femeie al celei ce ţi-a devenit dintr-odată mamă. Ai venit de nicăieri sau poate te-ai materializat din gândul Demiurgului întregului cosmos, ca expresie a luminii ce nu se lasă învinsă de întuneric, amestec de curcubeu răsfrânt în şapte culori unite în esenţa lor într-un alb imaculat şi strălucitor.

Ai intrat în lume pe o poartă mai strălucitoare sau mai umilă, ţi-ai petrecut primii ani într-un pat bogat ornamentat sau poate într-un pătuţ „refolosit” rămas de la fraţii mai mari sau de la rude. Cu toate acestea, te-ai născut pentru a da culoare lumii, pentru a duce lumina vieţii mai departe fie ca bărbat, dar mai ales ca femeie.

Undeva, în adâncul sufletului tău ai descoperit, poate, că viaţa înseamnă mai mult decât materie, mai mult decât bani, mai mult decât acumularea de bunuri, şi astfel cu siguranţă ai înţeles că sensul indescifrabil al vieţii constă în a lăsa ca bucuria lăuntrică să se manifeste într-un şuvoi de lumină şi de culoare către ceilalţi, pentru ca la rândul tău să oferi darul vieţii mai departe. Şi dacă ai ajuns la o astfel de concluzie, înseamnă că ai înţeles ceva din marea lecţie pe care trebuie să o înveţi pe planeta Pământ.

Ai avut poate şansa de a urma şcoli de mare prestigiu sau poate nu ai reuşit decât să parcurgi câteva clase la o „generală”, însă în orice caz, lecţia vieţii nu se predă în şcoli, iar sensul existenţei nu se descifrează studiind manuale. Experienţa ta este unică, irepetabilă, inconfudabilă, de mare preţ, fiindcă ea se bazează pe ceea ce trăieşti clipă de clipă cu toate simţurile tale.

Poţi lăsa ca lumina şi culoarea din tine să se îmbogăţească sau dimpotrivă, să stingi culoare pură a inocenţei, devenind întunecat şi rece. Este posibil ca aripile spiritului tău să se întindă peste orizont în infinit sau te poţi închide într-o existenţă cenuşie, limitată de propriul tău ego. Poţi lăsa ca viaţa să se reverse prin tine sau poţi trece de partea haosului ce şterge totul în calea sa, asemenea unui potop distrugător.

De ce toate acestea? Fiindcă viaţa în esenţa ei este un amestec de lumină şi culoare, cuprinzând albastrul cerului, verdele copacilor, roşul aprins al sângelui ce îşi continuă curgerea în tine, portocaliul răsăritului de soare şi toate celelalte nuanţe ce vor exista vreodată. Iar în „lumea” sufletului, toate acestea se traduc prin iubire, generozitate, dăruire, abnegaţie, puritate şi tot ce înseamnă armonie.

Exişti fiindcă undeva în trecut, o fiinţă a decis să te primească, să te poarte, să investească viaţa sa în tine. O fiinţă de sus, un Demiurg, şi una de pe pământ, adică acea femeie ce a dorit să te nască au făcut acest lucru posibil.

Fie că eşti bărbat, fie că eşti femeie, ai apărut pe pământ când cele două gânduri s-au întâlnit, iar pentru aceasta eşti dator ca la rândul tău să nu laşi ca lumina din tine să devină întuneric, iar culoarea vieţii să se manifeste cu putere în sufletul tău mai departe. Suntem cu toţii „copii” ai acestui mare univers, iar datoria noastră este de aduce ordinea iubirii în haosul cosmic ce ne împresoară din toate părţile.

Iar a fi femeie este o provocare extremă într-o lume abrutizată de o falsă masculinitate, iar a fi mamă reprezintă o încercare a suferinţei ce te traumatizează în mod voit, dar fără de care nu ar fi posibil ca lumina şi culoarea să se nască mai departe în lumea haosului, întunericului şi morţii. Sunt mame care se zbat la limita neputinţei pentru a face faţă unei existenţe barbare. Sunt femei care sunt exploatate fără milă de cei care se cred stăpânii lor.

Cu toate acestea, viaţa ca amestec de lumină şi culoare va continua să mai existe pe pământ atâta vreme cât vor mai exista femei şi mame ce aleg să permită ca gândul Creatorului să se materializeze în viaţa lor. Nu este acesta un lucru minunat, nu reprezintă un dar ceresc de nepreţuit acela de a da viaţă din viaţa ta pentru ca niciodată să nu se stingă frumuseţea şi iubirea pe pământ?

„De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei 6:25-26)

Octavian LUPU
08 martie 2011
Bucureşti

Orice înfăţişare ar avea luna martie, cu zapadă sau fără, ea rămâne una dintre cele mai frumoase luni ale anului, în primul rând ca o lună a promisiunilor de mari frumuseţi ale lumii înconjurătoare şi ale trăirilor noastre. Martie ne zâmbeşte chiar din prima zi cu mărţişorul în care se împletesc prin simbolul şnurului, albul purităţii, cu roşul, simbolul dragostei până la jertfă. Bătrânii noştri au mai numit această lună şi Mărţişor. Urmează apoi zilele Babei prin care încercăm să întrezărim cum ni se vor împlini dorinţele în acest an. Dar, cea mai frumoasă zi a acestei luni, rămâne 8 Martie. E ziua în care tumultul florilor se asociază cu chipul femeii, al frumuseţii şi misterului feminin, al nesecatului sentiment matern, închinat bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viaţa şi care trezesc în noi gânduri şi sentimente ce ne înalţă într-o altă ordine, cea a curăţeniei şi frumuseţii sufleteşti.

Imaginea femeii se contopeşte adesea cu cea a iubirii. Fiecare din noi avem nevoie de atingerea blândă şi bună, plină de căldură a femeii înzestrată de Dumnezeu cu căldura iubirii. Ea este împlinirea în viaţă prin iubire şi dăruire. Fiecare femeie poartă în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodată. Dăruind, femeia este şi ea însetată de gesturi de tandreţe şi de mângâieri izvorâte din dragoste care sunt esenţa vieţii de familie şi fără de care viaţa nu ar mai avea nici un farmec.

Ca şi celelalte surori cu care întruchipează primăvara, aprilie şi mai, martie este o lună închinată iubirii şi al altor multe frumuseţi.

În martie, lumina soarelui mai limpede, mai blândă, mai caldă nu se poate să nu ne poarte prin lumea de frumuseţi a copilăriei ce-o purtăm cu noi. Ne îmbrânceşte în zona de viaţă când ne sfârâiau călcâiele alergând după gândăcei să-i prindem şi să-i facem avioane, când descântam gărgăriţele cu dar de a prevesti viitorul fetelor, când ne jucam cu mieluşeii şi ascultam fascinaţi cucul din vârful nucului, numărând anii pe care îi avem de trăit. Lumina asta caldă ne trimite cu gândul la casa părintească sau cea a bunicilor peste care se împrăştia generoasă în oricare răsărit de soare în cântatul de ziuă al cocoşilor. Se strecoară ca prin vis gânduri şi înfiorări, fără să ştim cum, la imaginile din trecut, spre urzicile şi ştevia abia răsărite pe lângă gardul din fundul grădinii, parcă simţim iarăşi mireasma văzduhului răspândită de horbota florilor, mirosul de curăţenie al varului cu care se spoiau casele, gardurile, pomii, podeţele, parcă vedem curtea plină de mişcare, de zumzet de albine, de cotcodăcitul păsărilor,

Fiorii renaşterii naturii ne amintesc şi de primii fiori treziţi de chipul îndrăgit în taină în anii adolescenţei, de surâsul cald pe buze, de îngânarea şoaptelor nespuse, de freamătul respiraţiei întretăiate, de lumina şi căldura ochilor, de farmecul grăitor al tăcerilor şi al strâgerilor de mână.

Dar martie este darnic cu toate etapele de vârstă ale omului în care toarnă limpezimi de soare ce ne fac mai tineri şi ne aduc în atmosferă o stare de efervescenţă şi o dulce nebunie.

Tinereţilor le cântă imnuri înălţătoare în cadenţa iubirii, le inspiră poezii şi le pune aripi viselor în zbor înalt, le toarnă în vene clocot viu, gata să dea pe răscoale.

În anii deplinei maturităţi şi mai apoi, în anii senectuţii, martie aduce înţelesuri noi faptelor simple de viaţă, pe lângă care am trecut fără să le băgăm în seamă. Descoperim cu bucurie că totul pare nou în jurul nostru, aşa cum nu le-am mai văzut niciodată, şi spre mirarea noastră, chiar noi înşine descoperim că suntem altfel. Alte înţelesuri capătă urzeala vieţii, altfel înţelegem cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, altfel simţim mirosul verdelui crud al ierbii, altul este inţelesul glasului păsărelelor, iar noaptea parcă ne este mai limpede muzica stelelor. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult se adună, se încarcă de semnificaţii noi tainele naturii, se strecoară altfel în întreaga fiinţă zvonul sosirii primăverii.
Pentru că Marta nu lipseşte din post, cum e o vorba din bătrâni, ea este cea care începe pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători a primăverii, Învierea Domnului nostru Isus Hristos. Ne pregăteşte pentru această mare taină a lui Dumnezeu turnând în noi picuri de sfinţenie. În postul mare ne dă o dezlegare la peşte de Blagoveştenie cum se zice in popor, sau Buna Vestire cum e numită în calendarul ortodox, pe 25 ale lunii, iar în zilele următoare se pregăteşte să dea ştafeta lunii florilor, lăsându-ne amintirea unor tulburatoare trăiri.

***
Scriind acum despre frumuseţile lunii martie, m-am oprit văzând cum am reînviat icoane din trecut. Mă supără sâcâitoarea întrebare: nu cumva stărui prea mult, aflându-mă în rândul celor care de-a lungul timpului au tot spus: ehei, pe vremea mea ce frumos a fost, acum s-au stricat toate acele rosturi ale vieţii şi a apus farmecul de atunci. Oricum aş lua-o, tot nu-mi vine la mână să scriu în loc de cântecul cucului din nuc, despre zbieretele manelelor, în loc de zburdălnicia mieilor, despre zburdalnicia cailor putere ai maşinilor de tot felul, oricât de frumoase şi de scumpe ar fi, fiindcă dau buzna peste liniştea oamenilor. Ştiu că sunt foarte necesare şi nu mai putem renunţa la ele, dar nu aparţin şi sufletului. Mieluţii, fie numai ca amintire, şi tot îmi mângâie inima mai mult decât vâjâitul unei maşini. Înghit cu greu mizeriile verbale aruncate în faţa femeii care a rămas în mintea mea tot cea căreia să-i închini înălţătoare cuvinte. Sunt unele mai aprige şi mai rele de gura? Ele nu s-au născut aşa. Trebuie să îndreptăm nedreptăţile care le-au adus în pragul disperării. În gând, eu tot le mângâi obrajii pe care s-a scurs amarul lacrimilor. Să mă fac că nu simt inhalarea aerului poluat al marelor oraşe? Să îmi placă Balul Mărţişorului din Bucureşti în care cuvântul de ordine este luxul şi extravaganţa?

Şi atunci să nu mai scriu ca să nu mai aud: “iar ai scris ca pe vremea lui Alecsandri?”
N-am altă cale şi dacă, descriind stările de euforie ce ne cuprind în zilele de primăvară se strecoară şi câte un “mieluşel” mi-ar plăcea să nu îl goniţi şi să-l luaţi în braţe cu candoarea pe care ne-a dăruit-o Creatorul când ne-a adus pe lume. Să ne lăsăm în voia firii, să renaştem o dată cu primăvara, să înflorim o data cu florile, să nu ratăm şansa noastră de a spera la un nou început şi să nu uităm că luna martie ne îndeamnă la trăirea atâtor frumuseţi.

Elena BUICĂ
Pickering, Canada
8 Martie 2011

E Martie de-acum, ce-ţi pasă!
La tine-i cald şi-i vreme bună,
Nicio tristeţe nu te-apasă,
Nicio risipă nu te-adună…

Eşti precum Marea Galileii
De chipul lui Iisus flămândă…
Să-ţi râdă-n suflet ghioceii
Cu floarea sfântă şi plăpândă!

Înmugureşte-n mine zborul
Din Rugăciunea ta înaltă,
Dezleagă-mi de îngheţ izvorul
Şi-n DOR să curgem laolaltă!…

DUMINICA DIN OCHI

Priveşte-mă
în ochi
până se întunecă
Vederea!
Nu-mi spune
încă,
ce vezi
dincolo de ea…

COTROPIT DE LUMINĂ

Mă simt cotropit de lumină,
Libertate e numele meu,
Această robie divină
Aş vrea să dureze mereu!

Gândul miroase a Cer,
Cine îl miruie-acum?
Doamne, atât îţi mai cer,
Vindecă-i Dorul postum,

Ceartă-i din lacrimă vântul,
Ispita să se ducă-n pustie,
Lasă-mi din toate cuvântul
Până la capăt să-mi fie…

Tăcerea să-şi ardă pe cruce
Întunericul dacă-i de vină,
Oriunde iubirea mă duce
Mă simt cotropit de lumină…

LUMINA ÎNCEPE CU OCHIUL

E lacrima Lui
de bucurie,
din ziua dintâi,
de la facerea
lumii.
Când scriu despre ea
mi se umezeşte
Vederea.
Lumina începe cu Ochiul.
Numai prin El se poate intra
în sufletul meu…

O Zi plină de lumina Lui!

CE DRAGĂ-MI EŞTI

Ce dragă-mi eşti, cât nu mi se cuvine,
Numai rostindu-ţi numele din Dor,
Nu mă-ntreba nici el de unde vine,
Cum nu se-ntreabă cerbul de izvor…

Ce dragă-mi eşti, minune, şi de când?
Cu tine-n cuget sunt atât de viu!
Nici nu mai ştiu din zarea cărui gând,
Cum nu ştiu despre versul care-l scriu…

Ce linişte-i acum în cerul meu
Şi gem împovăraţi de floare merii!
Ce dragă-mi eşti şi o să-mi fii mereu
De-aici până la capătul Vederii…

MĂ UMPLU DE TINE

Şi iarăşi mă umplu de tine
Ca Marea de murmurul ei,
Starea de veghe când vine
Înapoi să nu mi-o mai iei

Şi aşa e târziu pe pământ,
Fără de ţărmuri să-mi fie
Până la capătu-i sfânt
Năvalnica mea liturghie…

Eu ştiu ce oftat o cuprinde
Pe Viţa cu dor de araci,
Nimic dintre noi nu se vinde-
Sărută-mi cuvântul şi taci…

Primăvara îmi umblă prin vine,
De muguri mi-s umerii grei,
Şi iarăşi mă umplu de tine
Ca Marea de murmurul ei…

NUMELE FRUMUSEŢII

De frumuseţea ta de ce te miri?
Prin ea coboară Cerul peste lume,
Nu eşti de vină tu de mă inspiri,
Nu e de vină ea că are nume!

Cu el în braţe mi se face Dor,
Numele tău, din toate câte sunt,
Cel mai bogat şi cel mai dătător
De pace şi de Dragoste-n cuvânt!

Eu ştiu că te-nfiori când mă citeşti,
Cum se-nfioară vântul de pe liră,
Nu ştiu nici eu anume cine eşti
Şi ochii mei de ce mi te admiră…

Nu eşti de vină tu de mă inspiri,
Nu cerceta aceste legi divine,
De frumuseţea ta să nu te miri,
Nici să nu o-ntrebi de unde vine…

ALBASTRU DE VORONEŢ

Ochii tăi în mine îşi adună
Albastrul alduit de Voronet,
Ne-am odihnit Duminica împreună
Ca două file albe-ntre coperţi.

Acum te scriu cu Dragoste şi Pace,
Cu bucuria Gândului virgin
Şi versul vântuit de patimi tace
Din Via mea amirosind a vin…

Să vină Primăvara mai devreme,
S-alunge bruma care stă la pândă-
Tu, de ne-cuvinte, nu te teme,
Să-ţi fie-aceasta ultima osândă.

Nu-mi număra silabele degeaba,
S-ar putea din grabă să greşeşti,
De vrei să-mi fie terminată treaba,
Nu e nimic străin din tot ce eşti…

Ochii tăi în mine îşi adună
Albastrul alduit de Voronet,
Ne-am odihnit Duminica împreună
Ca două file scrise-ntre coperţi…

Nicolae NICOARĂ-HORIA
Arad
8 martie 2010

Dragă MAMĂ,

…Cât timp ai trăit pe lumea asta, nu ţi-am scris şi eu o scrisoare măcar, chiar dacă uneori am fost departe de tine plecată, în tabără, cât am fost copilă la casa ta, sau cu serviciul, când am ajuns şi eu să fiu mamă, la casa mea. Acum însă, când eşti şi mai departe de mine, durerea mă împinge să-ţi scriu această scrisoare. Zic „durerea”, pentru că răilor, care toarnă venin în sufletul Naţiunii Române de peste 65 de ani, ca şi cum nu le-ar ajunge câte ne-au făcut, vor să desfiinţeze şi ZIUA INTERNAŢIONALĂ A FEMEI, în România, motivând că este o tradiţie comunistă, cu toate că ei chiar, aceşti răi care latră astfel, unii au fost, iar alţii sunt, fii ai marilor comunişti. Toate naţiunile au fixat o zi din an pentru sărbătorirea femeilor lor, în afară de Ziua de 8 Martie, dar la noi, pentru aşa ceva, încă se ”lucrează din greu” în parlament…

Suntem în prag de Primăvară, mamă! Natura începe să prindă bio-culoarea veselă de verde proaspăt. Pomii înfloresc în grădinile gospodarilor prevestind venirea gustoaselor fructe. Ghioceii firavi se luptă din răsputeri să străpungă peticele răzleţe ale mantiei de zăpadă, pentru a fi văzuţi de copii, culeşi şi dăruiţi mamelor. Şi pentru că sunt aşa de plăpânzi, sunt sigură, mamă, că îi va ajuta şi de această dată să răzbată, soarele din ce-în-ce mai arzător.

Acum patruzeci de ani, învăţătorii ne îndemnau să ne gândim la o ”creaţie” care să însemneze un cadou dedicat mamelor noastre. Tu nu cred că m-ai observat vreodată când ”furam” forfecuţa de-acasă pentru a-ţi ”lucra” la şcoală, eu cu mânuţele mele, cadoul pe care ţi-l ofeream bucuroasă la serbarea închinată mamelor, în ziua de 8 Martie.

Mi-e dor de tine mamă scumpă! Mi-ai fost darul dumnezeiesc cel mai de preţ care să-mi întruchipeze atâtea virtuţii în plăpânda-ţi fiinţă. Azi realizez mai mult ca oricând că viaţa nu ţi-a fost de loc uşoară. Dimpotrivă, înţeleg că, născându-te şi crescând la ţară, după căsătorie ţi-ai trăit-o totuşi la oraş, dar ca-ntr-un deşert în care ai fost nevoită să cauţi continuu pentru noi oazele ascunse şi îndepărtate, să ne aperi de sălbăticiile lui, să ne hrăneşti şi să ne dai, cu toată vitregia timpurilor, o educaţie sănătoasă şi total opusă aceleia care îndeamnă la „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

Dar dacă ar fi trebuit să ai grijă doar de noi, ca şi cum tu nu mai însemnai pentru tine nimica, deşi pentru noi erai totul?… Trecând cu seninătate peste toate sfaturile medicilor, tu te-ai supus în linişte menirii tale naturale de femeie şi mi-ai mai dăruit, nu una, ci două surori încă. Parcă ai ştiut că nu este bine să fiu singură pe acest pământ! Când m-am făcut mai mare şi am început să înţeleg mai multe despre tine, îmi aduc aminte cum se mirau toţi doctorii cum de mai trăieşti, tu fiind încompatibilă la orice tratament, din cauza unicului tău rinichi, şi ăla bolnav. Poate că de aceea ai şi trăit miraculos încă treizeci de ani, ducându-ţi pe picioare boala grea, tratându-te tu singură cu leacurile ”prescrise” de bunica prin creşterea şi sfaturile sale. Acuma, când ştiu atâta de mult despre boala ta, mă mir şi eu cum de nu te-am auzit nici măcar odată văitându-te?! Ba te ”văd” şi azi cum te duceai cu ceaiurile gata preparate, la vecinii care se îmbolnăveau şi ajungeau să se interneze în Spitalul de lângă noi. Pe mulţi i-ai ajutat altruistă în suferinţă şi pe mulţi i-ai şi însănătoşit chiar.

Când rostesc cuvântul ”mamă” tresar! Un fior de nedescris mă umple de tot ceeace poate aduna în el, acest unic, sacru şi tainic CUVÂNT. Între străinii de atâta de multe naţii, câte mi-a fost dat să cunosc, am observat că absolut toţi îi înţeleg semnificaţia şi îşi înclină cugetele cu reverenţă în faţa lui. Nu ţi-am spus până azi, dar să ştii că tocmai felul tău măreţ şi blând de a fi, a turnat în mine la un moment dat acea ancestrală dorinţă şi ambiţia de a fi şi eu, la rândul meu, mamă! Doar atâta regret, că nu am putut fi şi eu o mamă exact ca tine! Deşi am pornit în viaţă cu gândul de a te copia în toate privinţele, timpurile nu mi-au permis, iar soarta mi s-a împotrivit mult timp cu brutalitate. Cred − cu încăpăţânare chiar, şi nu-mi pot explica de ce? −, că tot tu ai fost aceea care, de sus, cu blândeţea glasului tău, ai certat răul care mi-ar fi întunecat poate întreaga viaţă, dacă nu te-aş fi avut pe tine, acolo.

Oare toţi oamenii trăiesc în mod asemănător acest sentiment, mamă? Te întreb pe tine, pentru că acum, tu poţi înţelege altfel lumea aceasta, într-un mod nemărginit, real, nu aşa, în parte, cum încă o pot pătrunde eu, abia-abia, cu judecata-mi.

Cu sora ta geamănă, tuşica Maria, vorbesc mereu la telefon, şi ce mult mi-aş dori să-ţi mai aud şi ţie glasul! Părinţii voştri, nu v-au învăţat să vă orientaţi către politică, ci către gospodărie, pentru că, pe vremea lor (…ultima generaţie educată sănătos, a Naţiunii noastre!), femeia trebuia să ştie să-şi întreţină gospodăria şi să-şi crească copiii – pârga generaţiei lor! −, atâţia câţi îi dădea Dumnezeu, pentru a ne menţine în faţa întregii lumi un popor mereu primenit, mândru şi puternic. Bărbaţii erau aceia care se pregăteau pentru altfel de munci şi …lupte. Toţi cei patru fraţi ai tăi s-au silit să înveţe carte, pentru a nu o face de râs pe bunica, vară primară cu preotul satului. Toţi au făcut câte o facultate, iar cel mic a făcut chiar trei, dar nu au cutezat să vă sfideze nici o clipă. De 8 Martie şi de ”de Sfânta Marie Mare” − ziua voastră de naştere −, vă vizitau şi vă făceau fiecare cadouri, care mai-de-care mai frumoase. Şi nici pe noi, nepoţelele lor şi viitoarele femei ale Neamului nostru, nu ne uitau, niciodată.

Dar comunismul acesta, sosit pe neaşteptate, ne-a făcut şi unele foarte mari stricăciuni: a obligat pe femeile Ţării să muncească în Fabrici sau la Colectiv, ca şi cum în gospodăria lor munceau prea puţin. Tu ai început o aşa ”nouă” viaţă de la 16 ani…
Încet-încet femeile au început şi ele să înveţe cât mai multă carte şi să ocupe pe merit funcţii înalte. Altele însă, fără merit, au început să ţintească chiar şi funcţia cea mai înaltă din Stat, iar una aproape că a şi reuşit chiar. Profitând de proasta creştere a unor bărbaţi, comunismul a lansat slogane cu care îndemna femeile la ”lupte” politice pentru a dobândi drepturi egale cu bărbaţii, în loc să pedepsească actele lor răzleţe pe atunci, de agresivitate. Iată, mamă, cum se distruge un neam! Într-un fel în care bunica nu şi-ar fi putut închipui nicicum: nu cu sabia, nici cu gloanţele puştilor, nici cu proiectilele tancurilor şi nici cu bombele avioanelor − căci acestora Ţara le-a putut ţine pieptul mereu(!) −, CI CU POLITICA!

Despre noi ce pot să-ţi scriu? Suntem bine sănătoşi, dar încă răspândiţi prin lume, pentru că toţi cei care s-au perindat la conducere, au continuat aceeaşi ”muncă” pe care o ştii şi tu: de distrugere a Ţării. Ultimul, se grăbeşte chiar să atingă apogeul, în acest sens. Dacă ai mai fi trăit azi, ţi-ar fi tăiat acuma şi ţie din pensie, cum i-a tăiat şi lui tuşica Maria. Abia astăzi, mamă, putem să spunem cu glas tare, fără să ne mai persecute nimeni, că toate acestea le-a făcut cu premeditare această ultimă mască a cotropitorilor de ţări, comunismul, pentru a înjosi şi distruge Neamul nostru glorios, căci altfel nu şi-ar putut atinge acest scop.

Iartă-mă că te-am plictisit cu politica ăstora, chiar înpreajma ZILEI TALE ŞI A TUTUROR FEMEILOR, DE 8 MARTIE!

Vreau să-ţi mai spun, în încheiere, că anul trecut am fost acasă. L-am văzut pe tata, dar i-am văzut şi pe toţi vecinii. Ştii că are 78 de ani! Vecina de apartament mi-a spus că de câte ori vine acasă, de la fetiţa ta cea mai mică unde are grijă de nepoţei, îl aude cum te plânge. Îţi duce lipsa, mamă! Toţi îţi ducem lipsa, chiar şi nepoţeii tăi care au apucat să te cunoască.

Sperăm cu toţii, că răii care au năvălit peste noi, nu vor reuşi să-ţi desfiinţeze această UNICĂ ZI DE SĂRBĂTOARE închinată femeilor, în care noi te sărbătorim, te pomenim şi îţi cinstim memoria!

Sărut mâna, MAMĂ SCUMPĂ!

Semnează, fata ta cea mare:
Maricuţa MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
8 Martie 2011

1-Enciclopedia “Personalităţi Române şi faptele lor “, de Constantin Toni Dârţu.(Iaşi ).
2-“File din cronica Berevoieştilor “, de Costea Marinoiu,(Rm.Vâlcea ).
3-“Scriitori olteni postrevoluţionari “, de Mihai Marcu.(Craiova ).
4-“Gib I. Mihăescu”de Emil Istocescu.( Drăgăşani).
5-“Sfântul Nicodim de la Tismana “, de Nicolae N. Tomoniu.(Tismana ).
Monografie, memorialistică şi jurnal literar
1-“Clujul universitar în memoria colectivă “, de Ionuţ Ţene.(Cluj-Napoca ).
2-“Vâlcea de ieri şi azi în imagini comentate “, de petre Petria( Rm.Vâlcea).
3-“ Mânăstiri şi schituri din judeţul Vâlcea“, de Eugen Petrescu.(Rm.Vâlcea ).
4-“O viaţă pe şantierele luminii “, de Marius Mălai.(Cluj-Napoca ).
5-“ Ada Umbră“ de Nicu Vintilă.(Craiova ).
6-“Şapte anis pre un Tibet “, de Mariana Vicki Vârtosu.(Focşani ).
7-“Umorul Domnişanului “, de Ion C.Hiru.( Domneşti-Argeş).
Teatru
1-“Teatru”, de Ion Constantinescu. (Cluj-Napoca ).
2-“Raiul, prima pe dreapta “, de Cornel Udrea.( Cluj-Napoca).
3-“ Teatru“, de Dumitru Velea.(Petroşani ).
4-“Edenul şi infernul unei lumi “, de Ion Nălbitorul.( Rm.Vâlcea).
5-“ Foca albastră“, de Doru Moţoc(Rm.Vâlcea ).
Eseu
1-“Pragul de sus “, de Dumitru Velea.(Petroşani ).
2-“Povara lumini “, de Maria Vaida.(Cluj-Napoca ).
3-“Puterea cuvântului “, de Geantă Constantin.( Călimăneşti).
Vor fi premiate câte o carte şi autorul ei din fiecare gen propus. Cărţile viitoare ale autorilor premiaţi vor fi publicate de editura” DACIA xxi” în colecţia DUO a Ligii Scriitorilor.
În două săptămâni va fi anunţată LISTA PREMIAŢILOR.

Al.Florin Ţene
Preşedintele Ligii Scriitorilor din România

Cartea Declin despre care doresc să scriu acum, apărută în anul 2010 la editura Arhip Art din Sibiu, coordonată de Valentina Becart, înmănunchează eforturile literare a 30 de autori români, din România şi din străinătate. Mi se pare interesant faptul că, spre deosebire de alte antologii de literatură, în apariţia acestui volum complex un rol deosebit de important l-a jucat… internetul. Toţi autorii sunt internauţi, colaboratori ai diferitelor reţele cu caracter literar, şi au participat activ la apariţia operei, străduindu-se să participe cu texte de o factură tematică extrem de eterogenă – singurul lucru comun fiind efortul de a realiza texte cât mai finisate pe plan estetic şi stilistic.

Din punct de vedere tematic, aici predomină naraţiunile autobiografice cu diferite întâmplări, cel mai adesea bizare, neobişnuite, cele mai multe dramatice chiar dacă, uneori, sunt tratate cu ironie şi umor. Remarc povestirile cu caracter istoric, care au şi semificaţii simbolice, sau alegorice, unele marcând destinul unor familii care se continuă în timp sau se sting în împrejurări emoţionante.

Cartea este deosebit de voluminoasă, de peste 500 de pagini. Majoritatea povestirilor au caracter autobiografic, unele sunt inspirate din istorie, altele sunt rodul fanteziei poetice. Din punct de vedere stilistic, sunt extrem de diversificate dând impresia unui labirint multicolor dar de bună şi foarte bună calitate, cred eu. O analiză succintă a operelor publicate în acest volum se impune:

Cristian Lisandru s-a specializat mai mult în texte pentru revistele online. Stil modern, cu umor uşor absurd. În schiţa Un bilet către normalitate prsonajul trece dintr-un coşmar în altul. În Pescarul care nu prindea niciodată peşte, hazul constă în utilizarea unui limbaj urban în decor rural. Cea mai reuşită schiţă îmi pare a fi: Războiul din casă. Realul, fantasticul, oniricul şi burlescul se împletesc într-o naraţiune construită cu măiestrie. De exemplu: „căzu o bombă între cafeneaua suspendată şi copacul paraşutistului, iar din gaura formată se iţi periscopul unui submarin”. Etc.

Alexa Gavril Bâle a publicat patru volume de poezie şi două de proză: Iubita fratelui Rafael şi America de dincolo de gard. Este prezent în antologie cu mai multe povestiri de mică intindere dar de o mare adâncime psihologică şi stilistică. Dă viaţă unei lumi aspre şi fascinante în acelaşi timp. Este lumea satului maramureşean al copilăriei sale. Întâmplări dramatice, cutremurătoare, precum Vulturii cu pene de ceară în care, spune autorul: ”personajele… sunt imaginare şi nu au nici o legătură cu realitatea”. Îl credem pe cuvânt deşi, – ca personaje, – sunt mult mai vii decât mulţi oameni ai acelei vremi…

Emil Iliescu, profesor bucureştean, ghid turistic şi traducător. Povestirea Păliman, starostele hoţilor, arată, mai degrabă, ca un mic roman istoric scris în maniera şi stilul, – original totuşi, – al clasicului sadovenian. Eroul principal, Păliman, are o personalitate extrem de puternică, viteaz, cu o voinţă de fier, care, din „cioban mândru şi fălos” ajunge şef de lotri nemaisuportând nedreptatea şi silnicia tiranilor vremii sale. Şi iubita sa, Răsura, cu o soartă cumplită, rămâne în amintirea cititorului ca un suflet pur, un ideal în viaţă şi dincolo de moarte…

Adrian Păpăruz, poet, foarte activ pe diferite site-uri de poezii din ţară şi străinătate. Un sentiment copleşitor şi grav în povestirea Atalia din care trebuie citat: „Uite, stau aici lângă mare, mal după mal, nisip în nisip şi nu mai ştiu dacă singurătatea mării e totuna cu marea singurătate…” În alt fragment; „Cum s-a născut Dumnezeu” personajele, aflate în plin domeniu eteric, metafizic, poartă un dialog dens, pe teme aparent simple, în fond încărcate de adâncă spiritualitate.

George Arhip, e fondator, printre altele, al revistei Kalogakhatia, relatează în povestiri „o serie de întâmplări despre… esenţa stirpei umane, cu toate ale ei – bune şi rele”. O întâmplare fascinantă, în timp şi spaţiu, află cititorul în povestirea Ciocul. Aici, Chiril, un om „mândru, nevoie mare şi foarte încăpăţânat” lasă totul, amărât de răutatea semenilor şi ajunge în vizită la fratele lui aflător la Roma. Din întâmplare, întâlneşte în catedrala Santa Maria Maggiore un bătrân ce vindea iconiţe şi vorbea româneşte. Face o fotografie cu el şi revine în ţară. Primeşte, mai târziu, o scrisoare emoţionantă de la acel bătrân: fusese, pe vremuri, caluşar, chiar în satul lui Chiril, dar – călcând rânduiala căluşarilor, – e alungat din ceată şi obligat să-şi ascundă în pământ ciocul de lemn cu puteri magice. După 96 de ani, îl roagă pe acest nepot al său să i-l trimită, pentru a se putea elibera de blestem.

Anni-Lorei Mainka predă limba engleză şi germană în Koln, unde a emigrat forţat în 1986. În povestirea La cules de rodii în cartierul Rahova 13, îşi povesteşte copilăria, cu farmecul ei inimitabil, şi cu fel de fel de întâmplări semnificative din perspectivă actuală. De fapt, un personaj care domină amintirile este tatăl autoarei, – după a cărui părere: „Prezentul este neimportant”, apoi: „Ideile şi gândurile sunt importante” dar… „după părerea lui: „le păstrează fiecare pentru el”. Mihăiţă, un copilaş din vecini, aflat în vizită la ei, îşi aruncă basca în sus, în curte, de necaz că nu mai ştie cine e Eminescu… Într-una din vizitele făcută în ţară, după 1990, autoarea constată cu amărăciune: „Culorile caselor nu mai sunt albe sau cărămizii sau gri, ci culori dureros de stridente.”

Emil Bucureşteanu, pe lângă activitatea didactică de o viaţă, redactează ziarul Flacăra din Piatra Neamţ, şi publică numeroase cărţi şi nenumărate articole în presa culturală. Povestirea Liliacul alb are ca moto un cunoscut vers de romanţă: „N-ai vrut să culegi cu mine/liliacul cu cinci foi” – pe care îl ilustrează, într-o serie de scenete plasate cronologic în perioada deceniilor cenuşii. Personajul principal ratează, din diferite motive, fin analizate psihologic: timiditate, mândrie rău înţeleasă, nepăsare, stări de spirit neexprimate, etc. – o posibilă împlinire a vieţii cu aleasa inimii lui. Textul rămâne în memorie prin sensibilitate, firesc, şi complexă analiză psihologică.

George Ioniţă este un autor al unor volume de poezie ale căror titluri sugerează preferinţa pentru filozofie: Pantha Rhei, Umbre, Prizonierul unei clipe, etc. Povestirea, Între două ţărmuri, cu subiect şi atmosferă poetică, este narată de Eu-l poetic, – personaj principal, – în ipostază feminină. Între ea şi Mihai, un marinar de cursă lungă aflat în trecere prin port, se înfiripă o idilă care se dezvoltă în timp, în etape din ce în ce mai lungi, – când matelotul navighează pe mări îndepărtate. La un moment dat ei decid să se căsătorească, după care urmează o aşteptare şi o singurătate şi mai lungă. Între timp apare un tânăr medic, Vlad – care, abia apucă să se îndrăgostească bine de ea, că revine soţul… grav bolnav, care, din nou, după însănătoşire, – (operat fiind chiar de Vlad), – dispare. Ce va urma? Se pare că nici autorul nu vrea să ştie…

Viorel Muha, poet, specialist în telecomunicaţii care, în prezent, locuieşte când în patrie, când în U.S.A. Este prezent în volum cu un montaj de texte în proză poetică, unele sub formă de stanţe, prezentând momente de trăire intensă, stări de spirit complexe şi… fapte de viaţă… Reţinem din povestirea: Suflete moarte: „Clipe moarte de noapte, zbucium îngemănat cu zori, amorţirea conştiinţei în gene de dincolo de trecerea în ce nu este, şi nu vrea să vină..” Vedem aici o pendulare în noapte între trezie şi vis, ce presupune o călătorie a gândului printre tenebre şi nostalgii. Povestirea: Domnule doctor! Nu mai are puls, – se referă, nu atât la o fiinţă pe moarte cât la… întregul Univers!

Florin Contrea, prozator şi critic literar, adept convins al „Turnului de fildeş ideal al poeţilor” – ceea ce, desigur, nu presupune singurătate ascetică, dimpotrivă; prozator şi critic-online, în sensul că foloseşte la scris tastatura şi trimite scrierile prin internet pe reţelele literare existente. Pe vremea lui Moş Pâldar – o povestire, în care se pot recunoaşte elemente mitice, fantastice şi psihologice, are ca protagonist un străvechi „solumânar” ce-şi foloseşte puterile magice îmblânzind balauri din lacurile de dincolo de lume… Se foloseşte intens dialogul într-un grai în care se împletesc elementele dialectale cu cele… cronicăreşti.

Boris Ioachim (pseudonimul lui Costel Geană) este prezent în Antologie cu un fragment extins dintr-un roman intitulat Incorigibilul sau Ultimul ticălos. Scris din perspectiva unui băiat dintr-un sat moldovenesc de pe vremea comunismului cunoscut drept „obsedantul deceniu”. Portretul tatălui său e gravat în culori ferme, un om cu voinţă de fier şi convingeri atât de „incorigibile” încât sunt greu de suportat de membrii familiei. Alt personaj pitoresc şi nonconformist este… profesorul de la liceul situat în orăşelul cel mai apropiat. Acesta – între patru ochi – îl iniţiază pe băiat într-ale politicii vremii, sfătuindu-l să nu se lase dus de nas de propaganda oficială. Numai că, băiatul neştiutor într-ale vieţii îl va pune în situaţii dificile. Stilul este de un realism frust, chiar dur, cu un limbaj direct, fără menajamente.

Pavel Nedelcu, aflat încă în adolescenţă, preocupat de aspectele moderne ale literaturii. În volum este prezent cu texte scurte în care îmbină stiluri diferite, în funcţie de situaţii. Spontaneitate şi naturaleţe. Din textul numit Prezent, se poate nota un gând original: „Vânzătorul de fructe încearcă să vândă moralitate dar este înconjurat de aroganţă. Are o aură de aroganţă în jurul său ceea ce-l face să strălucească asemenea unui luceafăr într-un tunel subteran”. Ar merita citat şi din textul Reconstituire – în care dialogul dintre Bill şi Anna are farmec mai ales acolo unde schimbul de idei devin un fel de… duel al gândurilor. Dar, cine citeşte cu atenţie îl află cu uşurinţă.

Carmen Duvalma, are două licenţe în domeniul tehnologic şi în litere şi un doctorat despre Eugen Ionescu. Debut literar cu versuri: Visul care mă va ucide, prefaţat de Cezar Ivănescu. Din volum: Medalionul de argint – cu evocarea cumplitei soarte a unei străbunici: Dafina, ucisă mişeleşte de tâlhari la vreme de război, undeva în Grecia. Memorabil este un pasaj scris cu minuţiozitate artistică şi psihologică: „Privind chipul de argint atât de fin cu nuanţe abia perceptibile de gri, reprezentând profilul unei femei sensibile şi orgolioase, ce şi-a dorit să fie nemuritoare, mi-am amintit cum a călătorit acest medalion atâtea secole, până în ziua în care a ajuns la mine.” Din Vârstele memoriei se reţine faptul că meditaţia abstractă şi chipurile atât de concrete ale realităţii fizice se împletesc precum într-un dans miraculos.

Maria Apetroaiei, aduce în volum experienţa unei vieţi legată de catedră, cu multe cărţi dedicate şcolii din perspectivă literară: povestiri, piese de teatru, manuale didactice etc. şi cu referate pentru simpozioane şi almanahuri culturale. Şi titlurile povestirilor din volum exprimă focalizat, câte un crâmpei de viaţă: În culisele vieţii, (fragment de roman), Anotimpul amintirilor, etc. Îşi povesteşte viaţa cu melancolie şi duioşie, deşi nu omite nici momentele grele din existenţă, când s-a lovit de răutatea, de egoismul, de agresivitatea unor fiinţe umane abrutizate de mizerie şi de ignoranţă…

Aurel Oancea a fost la viaţa lui şi profesor, chiar metrolog şi… tânăr pensionar. A scris mult dar, exigent fiind cu sine însuşi, a publicat rar şi numai texte de mici dimensiuni dar dense în experienţă de viaţă şi înţelepciune. Din fragmentul de roman Şi dincolo de moarte… (nepublicat încă), alege pentru antologie: Povestea lui moş Vlad Ursu. Naraţiunea pare scrisă în stil clasic, popular, dar foloseşte cu măiestrie şi tehnica alternării planurilor: prezent şi amintire, umor bine temperat, cugetări adânci şi… întâmplări cumplite.

Ion Ionescu-Bucovu a avut şi el o existenţă îndelungată dedicată şcolii şi cerinţelor ei. Face parte din colective sub coordonarea unor savanţi de prestigiu precum: prof. Grigore Brâncuş şi acad. Eugen Simion pentru studiul vast: Dezvoltarea vocabularului la elevi sau prof. Ion Rotaru şi Alexandru Piru pentru Realitate şi ficţiune în romanul Moromeţii. Participă la antologia literară cu un fragment din romanul Martirii lui Eros. De fapt este o măiastră biografie romanţată a lui Mihai Eminescu. Personajele sunt caracterizate minuţios, întâmplările sunt explicate amănunţit în desfăşurarea lor istorică. Publicarea acestui roman ar fi un eveniment important.

Mirela Şova este profesoară specializată în teologie ortodoxă şi limba română. Colaborează cu multe edituri specializate în texte pentru copii cu Agenţia de ştiri religioase şi cu mai multe site-uri pe profil. Titlurile textelor ales sunt semnificative în acest sens: Pe cale până la sfârşit, Benvenuto, Cartea Rimei etc. Este interesantă tema din textul Monologul dulapului. În dialogul cu fetiţa, dulapul personificat pare un bătrân înţelept, un cunoscător adânc al tainelor Universului şi al sutelor de cărţi care le păstrează la pieptul lor fragil de hârtie.

Mihai Ştirbu, tot profesor, originar din nordul Moldovei, apropiat de revista Opinia studenţească, pasionat de fotografie şi de călătorii pe… bicicletă. Prezintă în volum povestirea autobiografică Înstrăinarea, dedicată tatălui său, unde sunt prezentate, în evoluţia lor cronologică, momente din formarea spirituală a unui elev care, cu multe greutăţi, din cauza că era străin de loc, reuşeşte să se impună şi chiar să primească ajutor din partea oamenilor de acolo. Un fel de „bildungsroman” – roman al formării personalităţii, în concepţia poetului german clasic Johann Wolfgang Goethe.

Ioan Mugurel Sasu, economist, acum pensionar, scrie volume de povestiri, Bătrânul, Dora, etc. dar şi texte de critică literară şi eseu. Este prezent cu un text de mai mare întindere: Preoteasa. O biografie sentimentală în secvenţe cronologice, bine scrisă, cu analize psihologice şi sociologice de fineţe. Cu fiecare întâlnire dintre protagonişti, se înaintează cu câte un pas spre ţelul dorit. La un moment dat se produce o absenţă destul de dureroasă, dar care – din fericire, are un final frumos. Personajele sunt vii, se întipăresc în memorie cu gesturi abia perceptibile de o rară sensibilitate umană.

Victor Ovidiu Rusu, autor al romanului Aproape de un regat, colaborator al mai multor publicaţii, cele mai multe, de pe internet. În cele două texte din antologie îmbină stilul jurnalistic cu meditaţia filozofică, – cu precădere de factură psiho-sociologică. Un text interesant care pune pe gânduri. Povestirea Posedata prezintă tragedia unei femei străine fugărită şi, în fine „sacrificată” de o prejudecată primitivă şi necruţătoare. Portretul psihologic al protagonistului din Ultimele zile ale unui profesor, dovedesc, pe lângă o analiză rece, şi o compasiune caldă. Reţin un fragment: „De ce refuză atât de placid şansa să fie iarăşi fericit, tânăr, dar cu maturitatea unei vieţi trăite?Cel mai simplu de zis este că nu îi mai pasă!”

Ioana Voicila Dobre, se află mereu în preajma cărţilor având specializarea bibliotecar-documentarist. În calitate de autor a publicat volumele de poezie: „În lumea iubirii” şi „Între verde şi albastru” – şi mai multe cărţi împreună cu alţi poeţi. În antologie vine cu amintiri din vremea de basm a copilăriei sale, transfigurate poetic. Impresionantă e scena – revăzută cu ochi de copil, – a unei cavalcade organizată la o fermă; „O privelişte cutremurătoare pentru un copil de patru ani: caii zburau în depărtare apropiindu-se de grajduri şi intrând pe rând, înăuntru.” Într-o altă evocare, participăm, alături de autoare, la un spectacol de vis al Cenaclului Flacăra şi impresia de neuitat pe care ne-a lăsat-o atunci,poetul de renume Adrian Păunescu.

Miron Manega, are o foarte bogată activitate publicistică şi este director editorial al mai multor reviste de cultură. Pentru antologie a ales mai multe pamflete pe o temă dată: legată de diferitele aspecte ale… sexualităţii. Exemplificăm cu câteva titluri semnificative: Cherchez la femme!, Principiul libidoului, Gospodină în casă curvă în pat şi doamnă pe stradă. Despre stil se poate afirma că se îmbină stilul jurnalistic cu cel ştiinţific şi cel… satiric. Sunt limpezi aceste trăsături în următoarea frază: „Bărbaţii, cu toată slăbiciunea lor faţă de sexul frumos, le cunosc bine psihologia, atunci când nu sunt turmentaţi de dragoste”. Nu cred că doamnele ar avea ceva împotriva acestei afirmaţii…

Sorin Micutiu, economist, debutează în Antologia de poezie: 55 de poeţi contemporani – pagini alese realizată de Valentin Becart. De data aceasta, se pare că debutează şi în proză. Bănuim că modestia şi, poate, timiditatea l-au determinat, până acum, să-şi dedice lucrările… sertarului. Dar, niciodată nu e prea târziu! Desigur, este aici şi dorinţa de a păstra tăcere asupra propriei valori din motive religioase: toată slava se cuvine numai lui Dumnezeu! Se vede asta şi din tematică: copilul inocent şi Dumnezeu venit pe pământ ca în basmele populare, de ex.: Bunico, îngeraşii plâng… unde moş Gligor îl sfătuieşte astfel pe Dănuţ: „Să nu uiţi că atunci când vei vedea picăturile de rouă – lacrimile naturii, să meditezi la Cel care a creat roua!”

Elena Păduraru, profesoară de matematică şi poetă. Colaborează cu opere lirice în volumele antologice: Iarna, 55 de poeţi contemporani, Lira în 4 puncte cardinale, Culegere de poezii religioase şi un volum propriu: Prin fire de dor. Redă cu farmec spontaneitatea gândirii copilului în Tristeţea unei zile. Un exemplu printre altele: „ – Mi-e dor de mama, şopti copila mai mult pentru ea, de teamă să nu plângă iar buni… Nori se strecoară prin albastrul din privirea fetei. Se întoarce cu faţa spre fereastră să-şi ascundă lacrima ce inundă albastrul nevinovat.” În povestirea La prisacă cititorul îşi aminteşte cu duioşie de neuitata Lizuca sadoveniană, – în sensul cel mai frumos posibil.

Mihai Carabet, student din Republica Moldova, cu amplă activitate literară pe internet. În antologia Declin îşi sărbătoreşte debutul literar cu un mănunchi de povestiri în stil, să-i spun… studenţesc. Afirmaţia se argumentează prin tematica aleasă, cu precădere din mediul tinerilor liceeni şi studenţi, ai mediului de viaţă descris – cămine, cantine, parcuri etc. şi prin elemente de stil: spontaneitate şi prospeţime în viziunea asupra existenţei, limbaj în jargon specific şi vocabular încărcat cu elemente de limbaj popular şi… uşor picaresc.De ex. în povestirea: „Cum să iubeşti o femeie în pas cu moda” – din care reţinem o replică: „Gicule, îmi pare rău că te-am respins, dar, sincer, nu eşti pe gustul meu. Ştii bine că ţin la tine ca la un prieten…” „bla, bla, bla!!!”

Mihai Victus, tot student, la litere. Nu a debutat încă, deci e coleg şi aici, cu autorul anterior. Până una-alta, publică pe site-uri de pe internet. O povestire poartă titlul; Când plouă, doar umbrele se spală de păcate. Decorul acţiunii arată ca o panoramare dintr-un film de realism crud din anii cenuşii ai secolului trecut: „Era o uliţă îngustă, între două blocuri cu tencuiala decojită, cu multe crăpături de unde veneau mirosuri de mâncare, plânsete de copil, ţipete şi mai auzeam un meci de box transmis de la vreun radio la fel de vechi ca blocurile alea.” Descrierea dovedeşte imaginaţie şi spirit fin de observaţie. Simina, fata de care personajul era cât pe ce să se îndrăgostească, se dovedeşte, – în final, bolnavă psihic. Ceea ce pentru acesta este un şoc greu de suportat.

Menuţ Maximinian, absolvent de filologie cu masterat în etnologie. O activitate prodigioasă de redactor, la nenumărate reviste în format clasic şi online, autor a zece volume de poezie, critică literară, publicistică, antologii etc. Amintim câteva titluri: Confesiuni, Generaţia în blugi, Aripi de înger, etc. Din textul Pe aripa Cerului, redăm primul paragraf, pentru armonia ideilor, limbajul elevat, credinţa adâncă în cele cereşti: „Urmând, spre izvoare, firul argintiu al râului cu nume de munte, un drum de ţară şerpuieşte pe sub poale de dealuri împădurite, spre un cuib de linişte adâncă, unde s-a durat, din neostoita sete de înălţare spirituală întru credinţa străbună, un sfânt lăcaş de închinăciune – biserica bisericilor.”

Petru Birău, specialist în pictură şi arte vizuale, a publicat cărţi pentru copii, publicistică, o monografie în proză: Din lumea momârlanilor, în colaborare cu Dumitru Gâlţan Jieţ, redactor la multe reviste culturale. În povestirea autobiografică Nicoleta povesteşte, într-un limbaj cu aspect psihologic, modul emoţionant cu care a reuşit să scoată din mizerie o fetiţă handicapată şi a dus-o până la maturitate, vindecată în mare parte şi capabilă să-şi ducă singură viaţa în condiţii de normalitate. Un alt studiu ştiinţific este transformat de autor în literatură când se referă la rădăcinile mitice ale artei lui Constantin Brâncuşi – cu titlul: Conceptul artistic al ansamblului monumental de la Tg. Jiu.

Valentina Văran (Bişog)- pseudonimul literar: Valentina Becart. Ne priveşte meditativ din colţul copertei antologiei Declin, întrucât este cea care a avut ideea antologiei şi a dus-o cu succes la îndeplinire. Promotor literar al multor site-uri culturale, apariţii în nenumărate publicaţii, volume de poezie: Fata sihastră, Clipe arse, Două lacrimi de cer, şi mai multe antologii de prestigiu. În povestirea Ultima toamnă, – o pagină de viaţă, îşi destăinuie hârtiei tipărite momentele cumplite ale unei întâmplări care i-a frânt inima. Despre calităţile literare ale stilului literar al autoarei nu pot scrie decât la superlativ. Un pasaj exemplificativ: „O zi în care muzicile au trebuit să tacă. Doar furtuna putea să se dezlănţuie liniştită sub ploaia de lacrimi şi întrebări. Sfârşitul nu va oferi niciodată cea mai gingaşă îmbrăţişare. Dimpotrivă…”

Mariana Doina Leonte, învăţătoare, poetă, a participat la numeroase concursuri de poezie, din care, şase, au apărut în Antologia de poezie (55 de poeţi contemporani) coordonată de Valentina Becart. În antologia de proză a publicat acum un număr de texte aforistice, de mică întindere dar de mare profunzime literară şi filozofică. Cităm: Neputinţă, Liberă de a privi adânc, Îşi asumă libertatea lacrimilor (şi dorul). etc. În texte se pune accent pe idei înalte, pe imagini artistice sugestive, sau pe emoţii adânci. Un exemplu de stil artistic poetic poate fi extras din ultima povestire citată: „Prima zi de şcoală. Doamna cea nouă se simte ca o şcolăriţă, deşi nu a mai purtat ghiozdan de zeci de ani. Înainte să pună mâna pe clanţa uşii, uită de promisiunea făcută de ea însăşi şi priveşte în oglindă. Ce şcolăriţă?! O clasă întreagă de şcolărei se joacă în priviri. Le zâmbeşte şi iese din casă cu o inimă tânără.”

În concluzie, o carte frumoasă şi monumentală. Autorii merită felicitări. Este adevărat că aceştia, în mare parte, având în viaţă alte preocupări decât arta literară, pe lângă pagini de mare frumuseţe, s-au strecurat şi unele fragmente cu lungimi inutile, un stil autobiografic mai mult documentar decât literar. Dar, aceste mici observaţii nu scad nimic din valoarea generală a antologiei care ne dovedeşte că, în pofida vremurilor tulburi, literatura română mai are viitor.

Doamne, care ai venit atît de încet în somnul nostru încît nici nu ne-ai trezit, să ne ierţi şi să stai lîngă noi cu dragostea Ta! Să ne fii mîngîiere şi să faci să rodească în noi sîmburele de măslin! Să ne uiţi mărunţişurile cu ifos! Să re rogi pentru noi, Doamne, care nu ne-ai trezit din somn!

www.adriansuciu.ro/blog